Dude, they want to kill the cats

La mine in bloc, iubitorii de porumbei si se pare ca si de sobolani (oricum, porumbeii sunt sobolani cu aripi si pene, asa cum zice o draga prietena din Colorado) au decis ca ar fi bine sa extermine minunatele feline pe care Copilu' si cu mine le hranim cat de des putem (mai mult ea decat mine).
Eu atat am de zis: o singura pisica daca vad moarta, in doua zile va fi covor de porumbei in rigor mortis. Imi dau cuvantul. Pentru mine va fi o placere, pentru ca oricum porumbeii sunt destul de sus in Top 100 lucruri pe care SvartKatt le detesta. Bonus: cand ma satur de priveliste, mai fac si foc de tabara din ei, si il chem pe domnul Dremora Kynmarcher cu cati bikeri poate el strange sa bem un Whiskey bun la caldurica si sa cantam Steppenwolf cat putem noi de tare. Aceeasi piesa. De la 22.00 pana la 05.00.
Si, da. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Asa am invatat eu la orele de religie cand eram mica.

C17H19NO3·H2O (autodistrugere)

Pe unii ii mananca in popo, cum zice romanu'. Acesti domni "unii" nu pot sta potoliti. Le stau in gat casutele din suburbii, copiii blonzi, golden retrieverii, vacantele cu familia si cele 12 ore la birou. Domnii le-ar putea avea pe toate astea. Daca ar vrea. Caci domnii autodistructivi "este" inteligenti in general.
Acum, problema cu tendintele autodistructive e mai cotoioasa. Intr-un fel se manifesta la 15 ani (stiu eu pe cineva care si-a scris Dead pe mana la un revelion, asa, de draci), intr-un fel la 19 (mai stiu pe cineva care a ajuns la Bagdasar cand a incercat sa studieze anatomia pe propria-i manuta) iar intr-alt fel mai incolo ( si stiu si pe cineva care se autosaboteaza in relatiile personale). Aici cotoiul este ca, daca nu te potolesti, cu cat inaintezi in varsta, cu atat mai subtile devin tendintele autodistructive. Nu te mai imbeti crita, nu mai faci sculptura in carne, nu mai dormi pe cine stie unde, dar toate actiunile tale devin un plan urias de sabotaj al propriei persoane. But enough about you, let's talk talk about me.

Avem de ales

Toti avem la un moment dat de ales. Intre bere si whiskey, Fallout sau Withcer, Memento Mori sau Candlemass, Byron sau Keats, concerte sau vacante, bluza magenta sau maieut fuchsia. Depinde de preocupari. Dar cat de adanci sunt radacinile rascrucilor noastre?
La fel ca si domnul Dremora Kynmarcher, care mi-a populat gandurile in ultimele saptamani, acum si eu am de ales. Iar alegerea mea e mai importanta decat a lui. Pentru ca eu sunt eu. Si pentru ca avatarul de Maica Tereza e demult in urma.
Asa cum i-am spus si lui DK (nu Death Knight, ci Dremora Kynmarcher, nu confundati tampenia de WOW cu capodopera de Oblivion) pentru a cunoaste un om, pentru a sti ce vrei de la el, trebuia sa te cunosti pe tine. Ori asta, fara terapie psihanalitica sau ani de asceza, e mai greu. Radacinile alegerii lui nu stiu unde sunt infipte. Nici nu ma intereseaza prea mult.
Important e ca eu stiu unde duc potecile intre care ma aflu. Una duce la o forma veche de autodistrugere, un fel de autodistrugere lenta, statuta. O boala lunga. A doua poteca, duce la un nou tip de autodistrugere. Un fel de autocombustie. Numai ca in loc de benzina, sinucigasul foloseste Jager Boom Boom. A treia poteca, care a fost tot timpul acolo, duce la liniste. La miros de somn si nopti petrecute vorbind despre Hegel si ascultand Sarcofago. Din nefericire, timpul este limitat. Nu pot face ce am zis intotdeauna ca am sa fac. Anume sa public trei nuvele revolutionare pentru literatura fantastica si dupa aia da-i frau liber la dementa, tata!
Si asta complica lucrurile. In loc sa le faca simple, ma imbarliga si mai mult. Si ma face sa uit de maseaua de minte care imi gaureste obrazul, dar si de atributiile pe care le am la servici. Psihologia Judiciara s-a dus demult pe apa sambetei.
Ieri am fost cu Copilu' si cu Herr Doktor in oras. Din vitrina magazinului ne veghea omul cu sfesnicul de pe coperta Live in Leipzig. Sa-mi fi acceptat Schizotipalul invitatia la cafea?

P.S. Cateodata trebuie sa alegem si intre KFC sau McDonalds

Me and you

I'm trouble and you're nothing but trouble.

Du! (scrisoare deschisa catre un mort)

Tu, cel blond si demult mort! Tu stii, copil tembel, ca cine te vede o data nu te mai uita? Oare ti-ai dat seama, inainte sa-ti pui pusca la tampla, ca vei tulbura mintile si somnul celor ce ti-au auzit celebrul strigat despre luna? Stii ca ai legat prietenii intre oameni ce nu aveau sa se cunoasca niciodata? Ai tu idee ca daca tu nu ai fi fost, pentru multi nu ar fi fost nimic? INGENTING, asa cum ai fi spus.
Suedez nebun, din pricina ta m-am indragostit iremediabil de Torgny Lindgren si Pär Lagerkvist! E numai vina ta ca eu acum, cand beau de vreo durere sau de fericire, in somn vorbesc o alta limba. Oare vorbesc cu tine? Esti complet responsabil pentru smintitii pe care am sa incerc sa ii conving sa lase Barbituricele din mana. Pana si mort, ai reusit sa imi aduci o fiinta pentru care mi-as da viata! O fiinta care a scris un roman. Pentru tine.
Nu ai liniste? De ce nu faci ce face un mort normal? De ce nu bantui niste oameni suburbani cu 2.5 copii si un Golden Retriever? A caror poveste sa o aud apoi pe Discovery si sa mi se faca pielea de gaina.
Herr Doktor, domnul psihiatru si cu mine ti-am dat deja un diagnostic. Ai fost Schizotipal, am spus toti la unison. Ei, Schizotipalule, ai bea o cafea cu un Borderline?

Sighisoara

Perla Transilvaniei. Singura cetate medievala locuita. Arhitectura sublima. Dar asta nu e important. E cel mai putin important.
Acum 7 ani, pe vremea asta, cunosteam Cobetele. Cobetele e o persoana foarte importanta pentru mine, pe care o iubesc nespus. Cobetele e energica, outspoken si incredibil de desteapta. Nu, nu e persoana normala. Nici nu va fi. Nici nu as vrea sa fie. Pentru mine, Cobetele a acceptat de multe ori rolul de Saint Bernard cu butoiasul de rom la gat. Fie ca a tipat la mine sa-mi revin sau m-a mangaiat pe par atunci cand plangeam din cauza unui shot de Absynth in plus. Te iubesc, Cobete! Sper sa revizitam Sighisoara cat de curand. Doar noi doua.

Despre filme, iubire si prezervative

Vreau sa povestesc. Tanjesc sa povestesc, de fapt. Jag lever för att berrätta. Totusi, printre vorbe scuipate cu sau fara sens am timp sa si ascult povestirile altora. Si din fiecare incerc sa inteleg si sa invat cate ceva.
Christoffer Boe mi-a povestit despre iubire. Mai ales despre reconstituirea unei iubiri. Dar povestea lui a fost putin altfel. Din ea nu am vrut sa invat nimic. Am vrut sa o traiesc. Sa o simt.
Si am simtit ca fara iubire nu exista nimic. Ca pentru dragoste, nu exista nici spatiu nici timp. Ca atunci cand iubesti, suprarealismul e la el acasa in cotidian. Am simtit ca atunci cand celalalt isi rateaza destinul, suferi. Poate chiar mai mult decat el, desi nu crezi asta. Pentru el, ai disparut. Am simtit ca EL se poate indragosti de o alta EU. Dar cel mai important, am simtit ca eu sunt de fapt cea care ii construieste si reconstruieste lui realitatea. Oricine ar fi el.
Dintr-un film vazut recent la cinematograf, am inteles ceva si mai important. Intr-o buna zi, are sa ma ploua cu prezervative. Tot ce sper este sa fie toamna. Pentru ca geaca mea de motor e dintr-o piele sanatoasa, iar daca voi avea At The Gates in casti, nu voi auzi ropotul.

Kärlek

Allt är film. Allt är construction. Och, ändå gör det ont.